O inimă care vede doar ce lipsește devine un câmp uscat
Când inima obosește și nu mai vedem decât ce ne lipsește, ajungem să credem că nu mai avem pentru ce să-I mulțumim lui Dumnezeu. Dar tocmai în acele zile, un mic „Mulțumesc, Doamne” pentru trei daruri concrete reînmoaie pământul inimii și lasă harul să lucreze din nou în viața noastră.
Când simți în tine că nu mai poți și că nu-ți mai vine să spui „Mulțumesc, Doamne”, de obicei nu viața ți s-a stricat prima. Întâi s-a obosit inima. Nu se vede la analize, dar se simte în felul în care începi să privești totul în jur.
Sunt zile în care te enervează tot. Te trezești obosit, copiii par prea gălăgioși, soțul sau soția „prea greu de dus”, la serviciu simți că e numai nedreptate, iar știrile apasă. La un moment dat îți spui: „Toți îmi cer ceva, nimeni nu-mi dă nimic.” Încet, fără să-ți dai seama, inima se face ca un pământ bătătorit. Dumnezeu trimite și azi un gând bun, un om in viața ta, o mică bucurie, dar toate astea nu mai au unde să prindă rădăcină.
Părintele Trifon spune că o inimă recunoscătoare este un teren bun pentru harul lui Dumnezeu. O inimă care vede doar ce lipsește devine un câmp uscat, unde și ploaia pare o pacoste. Nu pentru că nu plouă, ci pentru că pământul, care este inima ta, s-a învățat să respingă tot.
Sfântul Apostol Pavel ne aduce aminte de rădăcină: „Nu te mândri față de ramuri; iar dacă te mândrești, nu tu porți rădăcina, ci rădăcina pe tine.” (Romani 11, 18) Tot ce ai – aerul din plămâni, pâinea de azi, oamenii care încă sunt lângă tine – nu le ții tu. Ele te țin pe tine. Și, mai adânc, te ține Dumnezeu, chiar și în ziua în care Îl întrebi: „De ce?”
Sfinții Părinți spun că recunoștința nu e o vorbă frumoasă, ci o putere care trage darurile lui Dumnezeu spre om. Inima care știe să spună „Slavă Ție, Doamne” și când doare, nu rămâne pustie multă vreme. Nu înseamnă să negi durerea sau să te prefaci că e „totul bine”. Înseamnă să aduci, lângă durere, și un „Mulțumesc”, oricât de mic.
Poate spui: „Dar eu acum nu simt nimic din toate astea. Mi-e greu. Mă doare. Ce să mai mulțumesc?” Nu ți se cere să forțezi o emoție. Ți se cere doar un pas mic și cinstit: în loc să repeți toată ziua „n-am nimic”, să cauți măcar trei lucruri pentru care încă poți spune: „Doamne, îți mulțumesc că nu mi le-ai luat.”
Încearcă seara un lucru foarte simplu. Înainte să adormi, oprește filmul cu supărări și spune doar atât: „Doamne, pentru trei lucruri vreau să-Ți mulțumesc azi.” Și stai puțin, în liniște, până le vezi. Poate e o cafea băută în pace, poate un mesaj de la cineva drag, poate că, deși ai căzut, totuși ai găsit putere să te ridici și să spui: „Iartă-mă, Doamne.”
La început o să sune sec, aproape fals. Dar, dacă nu renunți, cuvintele astea încep încet să prindă viață. Descoperi că erai mai bogat decât credeai, doar că te uitai mereu numai la ce-ți lipsește.
Și când îți vine iar în minte gândul greu: „Nu mai pot”, nu-l lăsa să-și facă cuib. Spune rar: „Doamne… știu că nu eu Te țin pe Tine, ci Tu mă ții pe mine. Învață-mă iar să-Ți mulțumesc.” Nu se va schimba totul într-o zi, dar, în clipa aceea mică în care, în loc să cârtești, spui „Mulțumesc”, pământul inimii începe să se înmoaie din nou. Și, încet-încet, ploaia lui Dumnezeu își găsește iarăși loc în ea.