Nu sărut mâna ta, ci mâna lui Hristos

Trăim într-o lume în care demnitatea omului este, pe bună dreptate, foarte prețuită. De aceea, pentru omul modern, gestul de a săruta mâna unui alt bărbat poate părea, la prima vedere, un act de supunere exagerată sau o rămășiță a unor vremuri apuse. Mulți simt o stânjeneală firească și se întreabă în sinea lor: „De ce să mă aplec în fața unui om care poate e mai tânăr decât mine sau, cine știe, poate mai păcătos decât mine?”

Este o întrebare onestă, dacă privim lucrurile doar omenește. Dar Biserica ne invită să privim puțin dincolo de „omul” din fața noastră, să dăm la o parte perdeaua rațiunii și să descoperim Taina. Totul pleacă de la o înțelegere mai adâncă a ceea ce este, de fapt, preotul în timpul slujirii: nu un simplu administrator, ci o „icoană vie” prin care lucrează Cineva mult mai mare.

Gândește-te la cele mai sfinte momente din viața ta. La Spovedanie, nu vorbești cu un om, ci cu Dumnezeu, iar preotul este doar martorul care rostește iertarea pe care Cerul o dă. La Împărtășanie, nu primești Pâine și Vin de la un om, ci Îl primești pe Însuși Hristos, prin „cleștele” mâinii preotului. Chiar și când primești o binecuvântare, degetele mâinii sale formează monograma „IC XC” – Iisus Hristos – mărturisind tăcut că nu puterea lui te binecuvântează, ci Harul care trece prin el.

Așadar, urmând această logică sfântă, atunci când săruți mâna preotului, nu cinstești omul – cu neputințele, păcatele și biografia lui – ci cinstești Harul lui Dumnezeu care a ales, în marea Sa iubire, să lucreze prin oameni pentru mântuirea oamenilor. Mâna pe care o săruți este, duhovnicește vorbind, prelungirea mâinii nevăzute a Mântuitorului.

Tocmai de aceea Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre cei mai mari luminători ai lumii, avea o vorbă care poate șoca mintea noastră rațională. El spunea că dacă ar întâlni un preot și un înger, s-ar pleca întâi preotului până la pământ și i-ar săruta mâna sfințitoare, și abia apoi s-ar pleca îngerului. Și nu pentru că preotul ar fi mai curat decât îngerul, ci pentru că preotul are o putere pe care îngerii se cutremură că nu o au: puterea de a săvârși Sfânta Liturghie și de a atinge Trupul și Sângele Domnului.

Această conștiință cutremurătoare nu este doar o teorie teologică, ci a fost trăită viu de oameni care au înțeles Taina, dincolo de rangurile sociale trecătoare. Istoria păstrează momentul în care bătrânul Cneaz Miloș al Serbiei, fiind la o slujbă, a vrut să sărute mâna unui preot foarte tânăr. Rușinat de vârsta și rangul Cneazului, tânărul preot și-a tras mâna, dar Cneazul i-a spus cuvintele care au rămas până azi ca o lecție de smerenie: „Dă-mi mâna s-o sărut! Nu sărut mâna ta, ci sărut cinul tău, care e mai bătrân și decât tine, și decât mine.”

O situație aproape identică a trăit și Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei. Când un preot a încercat să-și retragă mâna pentru a nu fi sărutată de Împărat, Țarul i-a ordonat blând să o întindă, rostind clar: „Nu sărut mâna ta, ci mâna lui Hristos.” Prin acest gest, ei nu cinsteau persoana, ci o slujire neîntreruptă de 2000 de ani, care curge de la Apostoli și până astăzi.

Din păcate, se întâmplă uneori ca preotul să își retragă mâna, din dorința de a fi smerit, de a nu primi onoruri. Deși intenția poate fi bună, teologic este o neînțelegere. Dacă preotul crede că onoarea i se aduce lui personal, atunci retragerea mâinii este firească. Dar dacă el înțelege că este doar un „vas” prin care lucrează Hristos, atunci, retrăgându-și mâna, îl privează pe credincios de posibilitatea de a cinsti Preoția și de a primi binecuvântarea deplină. Adevărata smerenie nu este să refuzi cinstea acordată Harului, ci să o primești cu conștiința cutremurată că nu ție îți aparține.

Poate că data viitoare când ne vom afla în fața unui preot, vom simți aceeași strângere de inimă sau aceeași judecată omenească: „E prea tânăr” sau „Am auzit lucruri despre el”. În acele momente, e bine să ne aducem aminte că Hristos nu a căutat „oameni desăvârșiți” pentru a-I fi Apostoli, ci oameni prin care să-Și arate desăvârșirea.

Sărutarea mâinii nu este un act de supunere față de un om. Este un act de credință în puterea lui Dumnezeu, care poate să sfințească și să lucreze chiar și prin vase de lut. Rămâne doar întrebarea pentru fiecare dintre noi: când privim spre preot, vedem doar omul, sau reușim să întrezărim, prin credință, mâna nevăzută care ne binecuvântează?