Farfuria e curată, dar limba e plină de venin

Se întâmplă o scenă pe care, dacă am privi-o din afară cu ochii sufletului, ne-ar cutremura prin contradicția ei. Vedem adesea oameni care intră în perioada postului cu o strictețe militară. Sunt atenți la fiecare etichetă de pe raft, citesc ingredientele cu lupa ca nu cumva să scape o urmă de lapte praf, își calculează orele de masă și sunt gata să se certe cu oricine le-ar spune că au greșit ziua sau calendarul. La exterior, totul pare desăvârșit. E un exercițiu de voință remarcabil. Și totuși, dacă intrăm în casele lor sau în birourile lor exact în această perioadă, găsim uneori o atmosferă de nerespirat. Aceiași oameni care refuză cu evlavie o bucată de brânză devin, dintr-odată, de nerecunoscut în relația cu aproapele: sunt nervoși, irascibili, gata să „sară la gâtul” oricui le stă în cale. Soțul își repede soția pentru un fleac, mama țipă la copil pentru o notă, colegul de birou trântește ușa pentru o simplă întrebare. Apare un paradox dureros, despre care Sfinții Părinți au vorbit cu asprime: farfuria este, într-adevăr, goală și curată, dar limba și inima sunt pline de venin. Sfântul Vasile cel Mare are un cuvânt care cade greu, ca un baros peste mândria noastră: „Ferește-te de a mânca pe fratele tău! Căci mulți sunt care se abțin de la carne, dar mănâncă, prin vorbire de rău, carnea fraților lor.” Este o imagine violentă, dar necesară. Sfântul ne spune că ura, bârfa și răutatea sunt o formă de canibalism duhovnicesc. Degeaba protejezi trupul de grăsimi animale, dacă îți pătezi sufletul cu sângele fratelui tău, pe care l-ai judecat sau l-ai rănit cu o vorbă aruncată la nervi. Părinții pustiei mergeau și mai departe cu acest „realism duhovnicesc”. Ei ne atrag atenția asupra unei capcane subtile: dacă postul ar însemna doar abținerea de la mâncare, atunci diavolii ar fi cei mai mari postitori din istorie. Gândiți-vă puțin: un demon nu mănâncă niciodată, nu bea niciodată, nu doarme niciodată și este într-o continuă stare de veghe. Este, tehnic vorbind, un ascet desăvârșit. Și totuși, rămâne diavol. De ce? Pentru că îi lipsește smerenia și îi lipsește dragostea. El postește din ură și din mândrie. Așadar, ori de câte ori postim și devenim mai răi, mai mândri sau mai arțăgoși, nu facem decât să imităm „nevoința” demonilor, nu pe cea a sfinților. Dar de ce devenim nervoși când postim? Explicația nu este doar medicală (că scade glicemia), ci profund duhovnicească. Mâncarea și confortul funcționează adesea ca un anestezic pentru patimile noastre. Când suntem sătui și ne este bine, „fiarele” din noi dorm. Suntem calmi pentru că suntem satisfăcuți. Postul vine și trage preșul de sub picioarele acestui confort. Când luăm mâncarea, anestezia dispare, iar patimile care erau deja acolo – mânia, nerăbdarea, judecata – se trezesc și încep să urle. Nervozitatea din post nu apare din cauza foamei; foamea doar scoate la iveală răutatea care era deja în inimă, dar stătea ascunsă sub straturi de mâncare bună. Postul este oglinda care ne arată cine suntem cu adevărat când nu ne mai convine totul. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că adevăratul post este o „înfrânare a tuturor mădularelor”, nu doar a stomacului. Să postească ochii – să nu mai privească cu invidie sau cu poftă. Să postească urechile – să nu mai asculte bârfe și deșertăciuni. Să postească gura – dar nu doar de la carne, ci de la cuvinte care ucid suflete. Dacă postul te face să te simți superior celui care mănâncă „de dulce” lângă tine, ai pierdut deja tot câștigul. Fariseul din Evanghelie postea de două ori pe săptămână, dar s-a întors acasă mai puțin îndreptat decât vameșul, pentru că postul lui a fost doar un podium de pe care i-a judecat pe alții. Postul a fost lăsat de Dumnezeu ca să ne „subțieze” trupul, pentru ca sufletul să devină mai ușor, mai transparent, mai sensibil la durerea celuilalt. Să fie o aripă, nu o povară. Dacă după o zi de post ești mai greu de suportat pentru familia ta decât într-o zi obișnuită, înseamnă că ai ținut doar o dietă chinuită. Rămâne o întrebare de cercetat în liniștea serii, pentru fiecare dintre noi: când ne ridicăm de la masa goală, suntem doar mai flămânzi și mai mândri, sau suntem și puțin mai blânzi? Căci Raiul nu e plin de oameni care nu au mâncat carne, ci de oameni care au știut să iubească și să se smerească.