Ce spunem, de fapt, când cântăm „Veșnica Pomenire”?
Textul explică faptul că „Veșnica pomenire” nu este promisiunea noastră, a oamenilor trecători, de a nu uita pe cineva, ci rugăciunea prin care cerem ca Dumnezeu Însuși să își aducă pururea aminte de sufletul celui adormit în Împărăția Sa.
La un parastas, există un moment în care biserica parcă își ține respirația. În față sunt rânduri de coșuri cu colivă și pachete de împărțit. La cuvântul preotului, oamenii își ridică coșul. Cei din spate se prind de coșul celui din față, de colțul baticului, de mâneca hainei – om de om, ca într-un lanț viu. Și, dintr-odată, toate aceste mâini, toate aceste lacrimi, toate aceste poveri încep să se legene ușor pe același cântec: „Veșnica Pomenire… Veșnica Pomenire…”.
Dacă te uiți la chipurile din jur, îți dai seama că, peste 80–90 de ani, aproape niciunul dintre cei care țin acum de coșuri și de batiste nu va mai fi aici. Nu pentru că nu i-a iubit nimeni, ci pentru că și cei care i-au iubit au plecat, rând pe rând, din lumea asta. Rămân fotografii, rămân nume pe cruci, dar și acestea se șterg cu timpul. Și atunci întrebarea vine singură: cum pot niște oameni atât de trecători, care uită și ce au făcut săptămâna trecută, să vorbească despre o „pomenire veșnică”?
Mulți dintre noi am trăit multă vreme cu ideea că „Veșnica Pomenire” înseamnă: „Nu te vom uita niciodată.” Sună frumos, dar, dacă suntem sinceri, știm că nu e chiar așa. Trec anii, se schimbă generațiile, nepoții se mută în alte țări, la alte vieți. Vine o vreme când, pentru lume, despre un om nu mai știe nimeni aproape nimic. Cum să promitem atunci noi, niște oameni care uităm atât de ușor, o pomenire „veșnică”?
Răspunsul Bisericii este altul și este, în același timp, mult mai adevărat și mult mai mângâietor. „Veșnica Pomenire” nu este jurământul nostru că nu vom uita pe cineva, ci o rugăciune spusă către Hristos: „Doamne, pomenește Tu sufletul acesta în Împărăția Ta.” Un părinte tâlcuiește așa: „Ce folos dacă numele cuiva se pomenește pe pământ până la sfârșitul lumii, dacă pomenirea lui este uitată în Ceruri? Drept este să-i dorim răposatului să i se pomenească numele în veșnicie și în Împărăția lui Dumnezeu.”
Asta se potrivește perfect cu singura rugăciune pe care a mai apucat să o spună tâlharul de pe cruce: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta.” Nu L-a rugat pe Hristos să-l coboare de pe cruce, nici să-i ușureze durerea, nici să-i dea vreo explicație. A cerut doar să nu fie uitat. În spatele acestor cuvinte stă o intuiție foarte adâncă: adevărata existență nu stă doar în memoria oamenilor, ci în faptul de a fi cunoscut, iubit și pomenit de Dumnezeu.
Scriptura vorbește despre „Cartea Vieții”, în care sunt scrise numele celor care Îi aparțin lui Dumnezeu. Imaginea aceasta este simplă și puternică: pentru lume, un nume poate dispărea de pe o piatră, dar, dacă este scris în Cartea Lui, omul acela rămâne viu înaintea Lui. „Veșnica Pomenire” tocmai asta cere: ca numele celui adormit să fie trecut din memoria fragilă a oamenilor în această „memorie” a lui Dumnezeu, care nu se șterge.
De aceea, pomenirea la Liturghie și la parastase nu este doar un obicei care „așa se face”. Când duci un pomelnic, când aduci un coș de colivă, când se citește numele celui drag, nu faci doar un gest de familie. Îl aduci pe omul acela în inima rugăciunii Bisericii. Iar când preotul rostește numele la Proscomidie și scoate o firimitură pentru el, o așază, în chip tainic, lângă Mielul lui Dumnezeu, pe Sfântul Disc. E felul Bisericii de a-I spune iar și iar lui Hristos: „Uite-l, Doamne, e al Tău. Nu-l lăsa în uitare.”
Doxologia spune foarte frumos că, prin cântarea „Veșnica Pomenire”, ne rugăm lui Dumnezeu „să-și aducă pururea aminte de cel mort întru Împărăția Cerurilor”, iar pe cei vii îi îndeamnă să păstreze neîntreruptă legătura prin rugăciune. Nu este doar o formulă de încheiere, ci o punte între cele două maluri: pământul acesta, cu durerile și uitările lui, și viața cea de dincolo, unde Dumnezeu nu pierde niciun nume.
„Veșnica Pomenire” este, așadar, cântarea care deschide de fiecare dată legătura dintre rugăciunea noastră de aici și viața celor care au trecut dincolo. Prin cântarea aceasta nu Îi aducem lui Dumnezeu explicațiile și promisiile noastre, ci o singură rugăminte: să nu lase un nume să cadă din mâinile Lui. Și, în felul acesta, ceea ce părea un cântec de sfârșit devine o punte: dintre mâinile noastre slabe în brațele lui Hristos.