Ce face preotul cu uleiul rămas de la Sfântul Maslu?
Untdelemnul sfințit la Sfântul Maslu nu se aruncă și nu se coboară la întrebuințări obișnuite — preotul îl păstrează cu cinste în Sfântul Altar, de unde îl duce bolnavilor care nu pot veni la slujbă sau îl pune în candelele bisericii, ca o prelungire tainică a harului Tainei. Ceea ce a fost atins de rugăciunea Bisericii rămâne purtător de har și după încheierea slujbei, ca o rezervă de milă pentru cei singuri și suferinzi.
Poate ai stat până la capăt la Sfântul Maslu și, după ce s-a încheiat slujba, ți-a rămas în minte o imagine simplă: vasul acela cu untdelemn, rămas pe masa din mijloc. Ne-am uns. Am plecat. Dar uleiul a rămas.
Și poate ți-a venit, firesc, întrebarea: „Acum ce se întâmplă cu el? Îl ia preotul acasă? Se aruncă? Se folosește la altceva?"
Nu-i un detaliu tehnic. Ține de felul în care Biserica atinge cu delicatețe tot ce a fost sfințit.
Ce înseamnă că untdelemnul a fost sfințit În seara aceea, peste untdelemnul din vas s-a chemat harul lui Dumnezeu, prin rugăciunea Bisericii. Prin citirile din Sfânta Evanghelie, prin ungerea cu bețișorul înmuiat în untdelemn, prin rugăciunile rostite de preoți, materia aceea simplă — uleiul — a devenit purtătoare de har.
Din clipa aceea, nu mai vorbim despre un ulei oarecare. Vorbim despre o materie atinsă de rugăciune. Și tocmai de aceea, rânduiala e clară: nu se aruncă, nu se amestecă la întâmplare, nu se coboară la întrebuințări de rând.
Același principiu îl regăsim în toată practica Bisericii față de lucrurile sfințite: apa sfințită nu se varsă la canal, anafura stricată se arde sau se îngroapă, icoanele deteriorate nu se aruncă la coș. Ceea ce a stat în fața lui Dumnezeu nu se pune alături de resturi.
Ce face preotul cu el Îl strânge cu grijă și îl păstrează cu cinste, într-un loc curat — de obicei chiar în Sfântul Altar. Nu ca pe o „provizie", ci ca pe un lucru pus deoparte pentru cei bolnavi. Pentru cei care n-au putut veni la slujbă. Pentru cei care nu mai pot sta în picioare, dar au nevoie, poate mai mult decât noi, să fie atinși de o mângâiere.
Puntea tainică spre cel bolnav Și aici e o frumusețe pe care puțini o văd.
Când preotul e chemat într-un salon de spital sau într-o casă unde cineva nu se mai poate ridica din pat, ia cu el sticluța aceea mică. Nu duce doar o rugăciune rostită frumos. Duce și acest untdelemn sfințit — semnul văzut al milei lui Dumnezeu.
O parte din Maslul la care ai fost tu se prelungește, fără zgomot, în suferința altcuiva, pe care poate nici nu-l cunoști. Ca o punte tainică între altar și patul celui singur.
Nu e o metaforă. E rânduiala concretă a Bisericii: untdelemnul sfințit în comunitate ajunge, prin mâna preotului, la cel izolat în suferință.
Candela care arde din harul Tainei Iar dacă rămâne mai mult untdelemn, el ajunge în candelele bisericii. Nu arde ca un combustibil oarecare. Lumina care pâlpâie în fața icoanei e hrănită de un untdelemn peste care s-a chemat harul.
Și flacăra aceea mică devine, fără să facă valuri, o prelungire a Tainei: o rugăciune care arde fără cuvinte, zi și noapte, în fața chipului lui Hristos sau al Maicii Domnului.
Preotul — slujitor, nu stăpân E important să înțelegem și asta: uleiul sfințit nu devine „proprietatea" preotului. Preotul nu e stăpânul lui — e slujitorul rânduielii.
Harul nu e al omului, ci al lui Dumnezeu; iar datoria slujitorului e să păstreze cu respect și să întrebuințeze cu cuviință ceea ce a fost sfințit. Această conștiință a slujitoriei — nu a proprietății — e unul din semnele sănătății duhovnicești a unui preot.
Ce rămâne după ce plecăm În timp ce noi plecăm acasă și, uneori, uităm repede seara aceea, o parte din harul Maslului rămâne în biserică, în sticluța aceea mică. Ca o rezervă de milă pentru zilele care vin. Din ea se vor unge frunți fierbinți și mâini tremurânde. Din ea va arde lumina unei candele, în nopți în care cineva plânge în tăcere sub aceeași icoană.
Când preotul strânge, la sfârșit, untdelemnul de la Maslu, nu „închide" o slujbă. Păstrează, pentru cei bolnavi, o mângâiere la îndemână.
Hristos nu pleacă din biserică odată cu oamenii. Rămâne — ascuns și într-o sticluță de untdelemn, și într-o candelă care arde încet, ca o rugăciune neîntreruptă.