Ce ascunde, de fapt, tăierea părului la Botez?
La Botez, preotul taie câteva fire de păr ale pruncului în formă de cruce — e prima jertfă pe care copilul o aduce lui Dumnezeu, singurul lucru care este cu adevărat al lui. Dumnezeu primește acest dar minuscul și îi dăruiește în schimb Împărăția Cerurilor, într-un schimb pe care doar iubirea dumnezeiască îl poate face.
Taina Botezului este mereu plină de o lumină blândă și de multă emoție. Este miros de busuioc, de tămâie și de ceară curată, iar în mijlocul bisericii se află un omuleț abia venit pe lume, care privește uneori uimit, alteori plângând, la fețele adunate în jurul lui. Printre toate rugăciunile adânci și gesturile pline de sfințenie, există un moment scurt, discret, care trece de multe ori neobservat sau este înțeles doar pe jumătate. Este clipa din finalul slujbei, când preotul ia o foarfecă și taie câteva fire din părul pruncului, în formă de cruce.
Pentru mulți, acest gest a ajuns să fie privit ca o simplă tradiție băbească. Se crede că e doar un obicei lăsat din moși-strămoși, ceva ce trebuie bifat la biserică pentru ca apoi firele de păr să fie păstrate acasă, ca o amintire duioasă a primei tinereți. Alții îl leagă de tot felul de superstiții legate de noroc sau de drumul în viață. Însă Biserica nu face niciodată gesturi de decor și nici nu lucrează cu magie populară. Orice mișcare din tinda bisericii și până în adâncul altarului poartă în ea o greutate cerească uriașă.
Sărăcia care deschide cerul Dacă privim cu atenție un nou-născut, vedem imaginea perfectă a neputinței și a sărăciei absolute. Vine în această lume cu mâinile goale. Nu are haine, nu are bani, nu are nicio funcție și nicio putere. Mai mult decât atât, nu are nici măcar o singură faptă bună strânsă în contul sufletului său, nu știe să spună o rugăciune și nu poate oferi niciun cuvânt de laudă. Hainele noi și albe sunt cumpărate de părinți. Lumânarea frumos împodobită și cruciulița de la gât sunt aduse de nași. Copilul nu aduce nimic al lui, pentru că nu are absolut nimic de dat. Este doar un suflet fragil, așezat în brațele lumii.
Și totuși, în această întâlnire copleșitoare cu Dumnezeu, se încheie un legământ. Iar orice legământ cere, în mod firesc, un dar, o jertfă de recunoștință. Cum poate un prunc, care nu are nimic, să-I ofere ceva Stăpânului universului în schimbul harului pe care urmează să-l primească? Aici se ascunde o taină care, dacă o lași să-ți coboare în minte, îți umezește ochii. Singurul lucru de pe pământ care este cu adevărat al acelui prunc, singurul lucru care a crescut din ființa lui, din trupul lui, este părul de pe cap. Este singura lui „avere" fizică, oricât de măruntă și de firavă ar părea.
Prima jertfă Când preotul taie acele câteva fire în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, copilul aduce, de fapt, prima lui jertfă. El Îi întinde lui Dumnezeu tot ce are mai de preț, pârga trupului său, ca pe o mărturisire tăcută a dăruirii totale.
Concret, preotul taie patru șuvițe de păr în formă de cruce — din creștet, din ceafă și din cele două părți laterale ale capului — rostind: „Se tunde robul lui Dumnezeu (numele) în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh." Firele de păr sunt apoi puse în cristelniță, în apa sfințită, iar după slujbă sunt vărsate într-un loc special amenajat, lângă temelia bisericii. Părul nu rămâne la părinte ca suvenir. E dat lui Dumnezeu. E jertfă, nu amintire.
Sfântul Simeon al Tesalonicului, care a lăsat pagini de o frumusețe rară despre slujbele Bisericii, explică acest moment spunând că tunderea închipuie predarea desăvârșită a noului botezat sub stăpânirea și ascultarea lui Dumnezeu. Părul este oferit ca o pârgă a firii omenești, semn că de acum înainte acel suflet Îi aparține lui Dumnezeu de bunăvoie, nu din constrângere.
Părintele Alexander Schmemann, unul dintre cei mai importanți teologi liturgiști ai secolului XX, spune simplu: „Tunderea părului este semn că viața care începe acum este o viață de ofrandă și jertfă, viață transformată pururea în Liturghie — lucrarea lui Hristos".
O rădăcină veche cât Scriptura Gestul acesta nu a fost inventat într-un birou, ci vine din adâncul Scripturii. În Legea Veche, părul capului era privit ca simbol al puterii și al tăriei bărbătești. Sfânta Scriptură povestește despre dreptul Samson, a cărui forță stătea în cele șapte șuvițe ale capului: „I-a poruncit să tundă cele șapte șuvițe ale capului lui. Atunci el a început a slăbi și s-a depărtat de el puterea lui" (Judecători 16, 18-20).
Tunderea avea, deci, un sens profund: dăruiești ceea ce te definește, ceea ce ține de puterea ta. La Botez, pruncul face exact asta — dă tot ce are, tot ce ține de el, și primește în schimb altceva: puterea lui Dumnezeu.
În primele veacuri creștine, tunderea nu se făcea în aceeași zi cu Botezul, ci în a opta zi. Noul botezat purta opt zile o haină albă, frecventa biserica, se desăvârșea în cunoașterea adevărurilor de credință și se împărtășea zilnic. Abia apoi era dezbrăcat de haina albă, spălat și tuns. Cu timpul, prin secolul al VI-lea, tunderea a fost alipită de Taina Botezului.
Cel mai frumos schimb din istoria lumii Este, poate, cel mai frumos și mai cutremurător schimb din istoria lumii. Pruncul dă câteva fire de păr, adesea invizibile, ca un puf subțire, iar Dumnezeu primește acest dar minuscul ca și cum ar fi cea mai mare comoară. Și ce îi dă în schimb? Îi dăruiește Împărăția Cerurilor. Îi spală firea, îl îmbracă în haină de lumină, îi așază la umărul drept un Înger Păzitor care să nu-l lase niciodată și îl face fiu al Tatălui ceresc. Dăruiești câteva fire de păr și primești înapoi veșnicia. Niciun om pe pământ nu ar face un astfel de schimb în pierdere, dar iubirea lui Dumnezeu nu calculează și nu măsoară.
Sfântul Nicolae Cabasila, scriind despre Taina Botezului, spune că prin ea Dumnezeu „ne dă însăși ființa și trăirea noastră întru Hristos". Fără Botez, oamenii „sunt morți și plini de stricăciune, și abia prin viața dumnezeiască primită la Botez pășesc la viață". Nu e doar o ceremonie. E trecerea de la moarte la viață. Iar tunderea este clipa în care pruncul, fără să știe, spune prin trupul lui: „Tot ce am — Ție Îți dau."
„Lăsați copiii să vină la Mine" Mântuitorul a știut această curăție și această simplitate a dăruirii când a spus: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu". Pruncii nu negociază cu Cerul. Nu promit lucruri mari pe care apoi să le uite. Nu vin cu o listă de condiții și nu așteaptă garanții. Ei dau pur și simplu tot ce au, din toată sărăcia lor, cu o încredere care dezarmează orice logică a oamenilor mari.
Noi, de multe ori, am învățat să ne tocmim. Îi oferim lui Dumnezeu din timpul nostru doar dacă ne mai rămâne liber. Îi dăm un gând bun doar dacă ne merge bine. Venim la rugăciune plini de pretenții, ca la un ghișeu, arătând mereu ce am făcut noi pentru El și cerând să fim răsplătiți la virgulă.
Există și un alt detaliu pe care puțini îl observă. Pruncul nu decide singur să fie tuns. Nu poate. E prea mic. Altcineva — preotul, nașii, părinții — fac acest lucru în numele lui. Aici se vede legătura dintre generații în Biserică. Credința se transmite. Cineva te aduce la Botez, cineva răspunde pentru tine, cineva te pune pe calea aceasta înainte ca tu să poți alege. Și apoi, de-a lungul vieții, ești chemat să confirmi, liber, ce s-a făcut pentru tine când erai mic.
Lecția tăcută Taina tăierii părului la Botez rămâne o lecție tăcută și aspră pentru mândria noastră. Ne arată că Dumnezeu nu are nevoie de conturile noastre, de funcțiile noastre sau de dreptatea pe care ne-o tot strigăm în lume. El se bucură la o mână goală, care se întinde cu sinceritate, mai mult decât la o mână plină de aur, dar strânsă de orgoliu. În fața lui Hristos, sărăcia asumată este singura bogăție care contează, pentru că doar un vas gol poate fi umplut cu har.
Părintele Schmemann observa că, în vremurile noastre, Botezul a ajuns adesea o „ceremonie privată, săvârșită într-un colț al bisericii, în urma unei programări personale", în care Taina s-a redus la minim. S-a pierdut din vedere că fiecare gest — inclusiv tunderea — poartă în el un sens cosmic. Nu e doar ritualul copilului tău. E clipa în care un suflet nou intră în Trupul lui Hristos.
Întrebarea care rămâne Odată cu trecerea anilor, pruncul de la Botez crește. Adună școli, diplome, case, experiențe și bucurii. Își construiește un nume și o identitate într-o lume care cere mereu să demonstrezi cine ești. Dar, la sfârșitul tuturor lucrurilor, când va trage linie, va descoperi că tot ce a adunat pe pământ va rămâne aici. Rămâne atunci o întrebare așezată adânc în suflet: oare la sfârșitul vieții, vom mai avea curajul și curăția de a-I întinde lui Dumnezeu, la fel ca în ziua Botezului, puținul nostru, știind că El este singurul care ne poate da în schimb totul?