Când ochiul omului devine muscă sau albină
Un articol despre cum felul în care privim lumea ne modelează inima: de ce unii devin „muște” care văd doar gunoiul, iar alții „albine” care caută binele, cum ne trădează gândurile cine suntem și cum, prin curățirea inimii și dobândirea păcii, ochiul începe să vadă nu doar răul din jur, ci și florile ascunse în oameni și situații.
E uimitor cât de diferit putem privi aceeași scenă. Două persoane se uită la același lucru și una se aprinde de nervi, cealaltă se umple de recunoștință. Nu pentru că realitatea ar fi alta, ci pentru că „ochiul” lăuntric e altul. Aici se joacă, de fapt, o mare parte din viața noastră duhovnicească: la felul în care alegem să vedem.
Uneori ne trezim analizând tot ce e greșit în jur, fără să ne dăm seama că ochiul nostru s-a obișnuit să scormonească după defecte. Vecinul se joacă gălăgios cu copiii lui în curte și, în secunda doi, îți scapă: „Băi, iar au început ăștia… nu se mai termină odată.” Dacă doar un pic ai întoarce privirea, ai putea spune și altceva: „Uite, măcar copiii ăștia au un tată care se joacă cu ei. Câți n-ar da orice pentru așa ceva?” Situația e aceeași, dar inima care privește nu mai e la fel.
La fel și în biserică. Preotul trece pe lângă tine grăbit și nu-ți spune nimic. Mintea sare instant: „Nu mă bagă în seamă, e mândru, e rece.” Dar dacă, de fapt, tocmai vine de la un bolnav la care a stat ore întregi, a mâncat pe fugă, n-a dormit și abia se ține pe picioare? Aceeași scenă, două feluri de a o vedea. Nu spunem că preotul nu poate greși – firește că poate. Dar întrebarea este: primul nostru reflex este să judecăm sau să găsim o explicație bună?
Sfântul Paisie Aghioritul a rezumat această diferență într-o imagine care a rămas celebră: în lumea asta sunt două feluri de oameni – muștele și albinele. Cei care seamănă cu musca caută, peste tot, gunoiul. Poți să-i duci într-o grădină plină de flori; ei vor găsi colțul cu mizerie și acolo se vor așeza. Dacă întrebi o muscă: „Sunt flori în locul acesta?”, parcă o auzi răspunzând: „Nu știu de flori, dar știu că acolo, jos, sunt gunoaie și murdărie.” Cei care seamănă cu albina, în schimb, află peste tot orice fărâmă de bine. Dacă întrebi o albină: „Ai văzut vreun coș de gunoi?”, îți va spune: „Coș de gunoi? Nu știu. Eu am văzut doar flori parfumate pe aici.”
Domnul Iisus leagă această alegere de ceva mult mai adânc decât simplul „optimism” sau „pesimism”. Spune: „Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat.” Adică felul în care privești lumea pornește din starea inimii tale. Dacă ochiul tău lăuntric e bolnav, totul se colorează în tonuri de suspiciune, de critică, de amărăciune. Dacă e curățit, începi să vezi lucruri bune acolo unde înainte vedeai doar motive de supărare.
Și tot Hristos ne avertizează că gura nu vorbește din aer, ci din ceea ce e deja adunat în inimă: „Din prisosul inimii vorbește gura.” De aceea nu e suficient să ne „ținem în frâu limba” la suprafață. Dacă înlăuntru s-a strâns o mare de nervi, de ironii, de judecăți, inevitabil va ieși la suprafață, mai devreme sau mai târziu. Nu ai doar „limbă rea”; ai, de fapt, o inimă rănită, umplută de întuneric, care cere vindecare.
Părintele Teofil Părăian spunea simplu: după gândurile pe care le porți în minte poți să-ți dai seama cine ești. Dacă ai gânduri bune, ești om bun; dacă ai gânduri rele, ești om rău. Mintea e ca o moară: nu se oprește niciodată, macină tot timpul. Dar ce iese din ea depinde de ce bagi în ea. Dacă bagi suspiciune, comparație, bârfă, judecată, asta va ieși. Dacă bagi mulțumire, iertare, înțelegere, și roada va fi alta.
De aceea Sfinții Părinți ne cheamă mereu să ne ocupăm întâi de propriile lipsuri duhovnicești, nu de raportul despre alții. Atât timp cât stăm cu lupa pe greșelile celorlalți, nu mai vedem munții din noi. Când începi, cu adevărat, să te vezi pe tine, ți se înmoaie și privirea către ceilalți. Nu mai sari așa ușor să spui: „ăsta e așa, ăsta e pe dincolo”. Începi să-ți pui mai des întrebarea: „Oare eu cum sunt?”
Când lași harul lui Dumnezeu să curețe inima, se curăță și cuvintele. Ochiul nu mai sare doar la gunoi, ci se oprește și la floare. Nu înseamnă că devii naiv, că nu mai vezi răul din lume. Îl vezi, dar nu te mai hrănești din el. Nu-l mai cauți cu plăcere. E ca și cum, într-un câmp plin de ciulini, ai începe să vezi brusc și micii crini care cresc printre ei. Realitatea nu se schimbă prima; primul care se schimbă e felul în care o privești.
Sfântul Serafim de Sarov a rezumat totul într-un singur îndemn: „Dobândește pacea și mii de oameni se vor mântui în jurul tău.” Nu spune: „Dobândește argumente bune ca să-i pui pe toți la punct” sau „descoperă toate gunoaiele lumii ca să le demaști”. Spune: „Dobândește pacea”. Adică lasă-L pe Dumnezeu să curețe, să lumineze, să vindece înlăuntrul tău. Din pacea aia se schimbă și privirea, și cuvântul, și felul în care intri într-o cameră, și felul în care răspunzi unui om obosit.
Nu vei schimba lumea arătând mereu cu degetul spre gunoi. Vei schimba ceva în jur abia atunci când alegi, clipă de clipă, să fii albină: să cauți binele, chiar mic, să-l aduni și să-l dai mai departe. Uneori asta înseamnă doar atât: să spui în sinea ta, înainte să judeci pe cineva, „Doamne, dă-mi ochi curați, să văd și ceea ce nu se vede la prima privire.” Și, încet-încet, descoperi că nu realitatea era doar urâtă, ci ochiul tău era obosit. Iar când ochiul începe să se vindece, tot trupul, toată viața, se luminează.